sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Intre libertate si limite

Inca de cand fetita mea era mica m-am intrebat care ar trebui sa fi limitele pe care ar trebui sa i le pun? Eu imi doream sa cresc un copil liber, care sa faca ceea ce isi doreste in viata si sa-si ia propriile decizii.
Pe de o parte eram sigura ca nu voi actiona asa cum parintii mei au actionat cand eram copil si nu imi voi creste copilul cu NU, pe de alta parte ma gandeam "da, oare ce ma fac daca nu mai razbesc intr-o zi?".
Acestea sunt intrebarile oricarui parinte care, desi nu primeste un manual de utilizare pentru copil, pentru copilul lui trebuie sa il creasca "ca la carte". Sau cel putin asa spune societatea.
Va intreb acum, a cui carte, ca la carte, pentru ca fiecare dintre noi avem cartea noastra proprie formata din experienta din copilarie, experienta de adult, urlatele copilului intern si butoanele pe care copilul nostru le apasa in noi. Asadar "ca la cartea" fiecaruia este diferita. Numai copiii sunt identici la nivel de potential la nastere. Ei se nasc cu acelasi potential urias.
Toti copiii din lume, indiferent daca au parinti bogati sau saraci, daca se nasc intr-o tara super evoluata tehnologic sau intr-o comunitate izolata din Padurea Amazoniana, au acelasi potential. Asa ca...materialul pe care putem lucra este acelasi. Ceea ce difera in timp este mediul in care copilul va creste. Mediu care nu este reprezintat doar chestiunile fizice ci si de oamenii din jurul copilului.
In comparatie cu modul de abordare din pedagogia traditionala in pedagogia Montessori mediul este un factor foarte important pentru ca ofera copilului ordine in jur si astfel ii ofera posibilitatea de a se relaxa si de a invata.

Copiii educati in acest sistem/stil au foarte multe libertati atata timp cat respecta regulile comunitatii din care fac parte, nu isi fac rau si nu le fac rau celorlalti. Ei sunt liberi sa exploreze mediul in voie si nu sunt obligati, ca in scolile traditionale, sa stea pe scaunele, scaune care anihilata copiilor vointa.

In Pedagogia Montessori se foloseste disciplina activa ceea ce presupune ca individul este propriul sau stapan, acesta se poate controla atunci cand trebuie sa urmeze o regula.
In ceea ce priveste limitele, copiii cer din partea adultilor ghidaj pentru a se simti in siguranta. Daca adultul insa nu observa aceasta nevoie a copilului aceasta va simti ca nu primeste sustinere din partea sa.
Asadar adultul il pot ajuta pe copil astfel:
  • sa nu il lase sa ii deranjeze pe ceilalti;

duminică, 4 octombrie 2015

Cum, Cand si Cat doarme copilul meu?

Tema somnului celui mic, sau mai mare, este foarte arzatoare printre parinti, bunici, neamuri si chiar persoane necunoscute.

In parc cand mergi printre miile de intrebari din partea necunoscutilor sau a cunoscutilor este imposibil sa nu intervina si una care sa aiba legatura cu somnul copilului/copiilor:
"Al tau doarme de amiaza?"
"La cat adoarme al tau seara?"
"Al tau/a ta doarme singura?"
"Vai dar nu are camera ei, trebuie sa se invete sa doarma singura!?" si multe alte astfel de intrebari, insinuari sau remarci.
Toate aceste remarci sunt facute in prezenta copilului, de cele mai multe ori, ca si cum aceata ar fi un obiect, obiectul cuiva "al tau cum doarme?" etc si nu si-ar apartine deloc lui.


Somnul, ca orice activitate fiziologica apartine numai si numai celui care doarme. In timpul somnului atat noi, adultii, cat si copiii isi apartin doar lor si pot sa calatoreasca in cel mai adanc sine posibil.

Copiii interactioneaza cu mediul inca de la nastere iar pentru adulti este foarte important pentru a interactiona adecvat cu ei, mai ales in cazul celor care nu vorbesc, sa cunosca scarile de constienta are acestora.

Atunci cand adultii cunosc starile de constienta ei stiu cum sa raspunda, ce sa ofere si cum sa interactioneze cu copiii.
Este bine ca parintii sa cunosca aceste stari de constienta pentru a sti cand sunt momentele optime pentru anumite activitati: mancat, somn, baie, pentru copil.

Trebuie oferiți stimulii corespunzători stării potrivite. Un observator bine pregătit va putea rapid să înceapă să prevadă ce răspuns va avea copilul la un stimul negativ sau pozitiv în timpul fiecărei stări de conștiență.

Stările de conșiență reprezintă un sistem de reglare fundamental.

Creierul uman utilizeaza unde cerebrale pentru a functiona, aceste unde se refera la frecventa curentului electric in interiorul creierului si pot fi masurate cu o electroencefalograma.

Tipuri de unde
Undele Beta
Sunt cele mai rapide unde cerebrale, sunt formate din 15 pala la 40 de cicluri pe secunda.
Acest tip de unde sunt prezente in creier cand mintea este angajata intr-un proces, intr-o activitate.
Spre exemplu atunci cand un copil este intr-un proces de invatare, se joaca, concentrat cu ceva, creierul sau este in unde Beta.

Undele Alfa
Undele Alfa au intre 9 si 14 ciclusi pe secunda.
Minte in acesta stare este mult mai relaxata, poate include momentele in care visam cu ochii deschisi.
Este o stare in care undele cerebrale sunt foarte receptive si cele mai multe procese de invatare au loc in timpul undelor alfa mai rapide.
In undele alfa mai joase suntem mult mai receptivi si primim mai usor influente din-afara. Undele alfa joase sunt aduse in creier cand ne uitam la televizor, asadar acum reclamele pot influenta creierul foarte usor.
Creierul copiiilor se afla in unde alfa atunci cand urmaresc ecrane plate (TV, monitor, telefon, tableta etc) iar informatia care le vine prin intermediul ecranelor plate se infiltreaza in creier fara sa fim constienti de aceasta. (Ecranele plate va fi insa un alt subiect pe care o sa il desbat pe larg)

Undele Theta
Sunt undele care au o frecventa de 5 – 6 cicluri pe minut. Ele sunt prezente in faza de somn incipient si pot fi observate adeseori la copiii sub trei ani cand le este somn.
Sunt acele momente in care copilul incearca sa faca o activitate si ii "cade capul". Nu de putine ori am vazut parinti super amuzati de faptul ca copilul in timp ce ii da sa manace adoarme.
Oameni buni, nu este de ras, sau daca radeti trebuie sa radeti de voi nu de copil, ati ales prost momentul in care ati decis sa hraniti copilul.

Undele Delta
Undele delta au 1.5 pana la 4 cicluri pe secunda.
Aceste unde sunt prezente in creier in starea de somn, insa chiar si in acesta stare creierul are parti care ii functioneaza, el nu are perioade de zero.

Trebuie asadar sa urmarim starea copilului, indiferent de varsta lui si inainte sa "decidem" ca copilul ar trebui sa doarma sa ne asiguram ca are un mediu potrivit astfel incat creierul lui sa se afle, sau ajunga, la undele cerebrale specifice somnului. De asemenea cel care incearca sa adoarma copilul trebuie sa isi introduca creierul in acele unde de somn.
Intr-un cuvant daca doriti sa va adormiti copilul cat mai repede asezativa in pat langa el, sau stati in preajma lui, relaxati si fara a va gandi la alte activitati, astrfel incat in mediu sa existe doar unde Theta si Delta.
 
Eu personal nu cred in retete de somn in cazul copiilor si nici in cazul adultilor (poate numai in alea care se elibereaza de la medic - somnifere :))). Cred doar in parinti conectati la copiii lor si care reusesc sa identifice impreuna cu copiii momentul potrivit pentru somn. Cred in parinti care sunt informati, sau care au dorinta sa fie informati, si stiu ca un copil are nevoie pentru a dormi de un anumit mediu astfel incat somnul sa fie pentru el o etapa placuta nu o obligatie sau o cadere din picioare de la epuizare.

Nu exista o reteta de somn pentru copii trebuie doar sa va conectati la nevoile lor si nevoile voastre pentru a sti exact cand este momentul sa dormiti, ei sau voi, si cand sunt momentele pentru restul activitatilor.

Aveti incredere in copilul Dumneavoastra el tot timpul va transmite care sunt nevoile lui trebuie doar sa il ascultati.

Sa dormim toti bine!


vineri, 10 iulie 2015

Imi iubesc copilul, dar uneori nu imi place de el

In foarte multe situatii si in wokshop-uri am obiceiul de a soca audienta spunandu-le
“TOTI PARINTII ISI IUBESC COPIII INSA NU TOT TIMPUL NE PLACE DE EI”
            Este foarte socant ca parinte, mai ales cand te afli la un workshop ales de buna voie si pentru ca isi doresti sa iti cresti copilul cat mai ok sa auzi o astfel de sintagma. Pe multi dintre parintii din sala ii intriga si ii pune pe ganduri.
            Intr-adevar acesta este realitatea, ne iubim copiii insa avem mii de moment in viata de parinte cand nu ne place de ei. Nu ne place de ei cand plang, cand se trantesc pe jos, cand isi murdaresc hainutele cele noi sau nu o salute “politicos” pe vecina de la 3.
            Parintii au in unele situatii o atitudine de respingere fata de copiii lor.
            O sa ma refer in urmatoarele randuri la acest tip de comportament, cel de respingere.
            Comportamentul de respingere din partea parintilor poate fi fatis, “pe fata”, sau unul care este mult mai acceptat social si nici macar nu da ideea de respingere insa lasa aeleasi urme adanci in interiorul puiului de om, coportamentul perfectionist si hiperprotectia.
            Respingerea fatisa se refera la faptul ca parintele/parintii pur si simplu isi resping copiii, asta se poate intampla inca din perioada intrauterine, nu isi doresc copilul, fac intrerupere de sarcina sau fac copilul si il “plaseaza la bunici” sau cazul cel mai tragic il abandoneaza pur si simplu in grija statului.
            Nu o sa staruiesc insa asupra acestui tip de atitudine de respingere ci asupra tipurilor de respingere si neacceptare pe care le vedem zi de zi in jurul nostru si care sunt, din pacate, acceptate social si chiar laudate uneori.
            Perfectionismul este un tip de respingere care social este acceptat fata de respingerea fatisa.
Este tipul de respingere in care parintele ii spune copilului sintagme de genul:
Esti foarte draguta azi, dar….”, “Ai luat nota 8 insa puteai mai mult”, “Iti sta rochia foarte bine, dar...” si exemplele pot continua.
Tot timpul acesti parinti au ceva de reprosat copiilor si sunt continuu nemultumiti de proprii copii. Parintii transmit copiilor astfel mesajul ca nu sunt suficient de buni niodata si aceast tip de mesaj ii vor face pe copii sa devina adulti nesiguri pe ei.
Acesti parinti cu siguranta au cele mai bune intentii insa aceasta nemultumire continua ii dezarmeaza pe copii si acestia isi vor pierde si picul de incredere pe care ii au in ei si vor deveni adulti lipsiti de incredere.
Daca crestem astfel copiii nu inseamna ca vom face din ei oameni perfectionisti si nici ca ii ambitionam sa faca mai bine. Copiii crescuti astfel isi pierd increderea in ei si in ceea ce sunt capabili sa faca.
            Cati dintre noi nu am primit astfel de replici cand eram mici, replici care au lasat urme adanci si de care desi incercam sa scapam, si ne-am jurat ca nu vom face la fel cand vom fi parinti, ne mai scapa uneori si le spunem parca fara sa fim noi copiiloe nostri?
Hiperprotectia, un alt mod de respingere este foarte acceptata social.
 Este varianta in care parintii intervin tot tipul peste copii si nu ii lasa sa faca nimic pe cont propriu.
Acest tip de comportament poate aparea si in cazul parintilor care nu si-au prea dorit copilul si doresc sa faca lucrurile pentru copil cat mai repede pentru ca copilul sa nu fie prea deranjant, sa ceara lucruri. Rabdarea parintilor cand trebuie sa astep ca cel mic sa faca lucruri este psa crunt la incercare si atunci acesti parinti prefera sa faca ei pentru a dura mai putin.
Dinafara acest tip de respingere poate sa para ca fiind o dragoste foarte mare din partea parintilor pentru proprii copii.
Acesta hiperprotectie poate sa le vina parintilor de la parintii lor care vedeau toate aspectele vietii ca fiind periculoase, de la ceea ce au primit ei cand erau  mici. Astfel copiii lor vor primi acelasi model, vor creste cu frica de viata, vor astepta tot tipul sa fie dirijati in a face lucruri si vor fi lipsiti de initiativa.
Intalnim zi de zi in parcuri sau pe starada parinti, bunici, bone care spun: “nu ai voie”, “nu te urca, o sa cazi”, parinti care stau tot timpul langa copil si daca ar putea ar si respira pentru el.
            Din pacate acesti copii nu au de castigat din hiperprotectia la care sunt supusi, ei isi pierd stima de sine si nu vor castiga niciodata sentimentul de “Pot face singur!” pentru ca niciodata nu au avut ocazia sa o faca si cand au incercat au fost restrictionati.
Acesti copii vor deveni viitorii adulti care vor avea constant nevoie de indrumare, oameni fara “coloana vertebrala” cum am tendinta sa le spun eu.
Este foarte important sa devenim constienti ca adulti ca lumea copiilor nostri este creeata de noi si tarele viitorilor adulti tot noi le cream.
            Asa ca sfatul meu este:
 Sa crestem copii independenti, sa ii lasam sa se dezvolte si sa fie ei, sa ii iubim si sa ne placa de ei chiar si atunci cand comportamentul nu este cel pe care il aprobam intru totul!

duminică, 21 iunie 2015

Sa nu ne transformam in eroi...

Acesta postare va fi tot despre parinti si copii.
De data aceasta voi vorbi despre cat de important este sa intelegem ca nu suntem eroii copiilor nostri. Suntem parintii lor si modelele lor in viata. Noi le punem bazele comportamentale si psihologice. Ei absorb toate comportamentele noastre bune sau rele din frageda copilarie fara a pune la indoiala moralitatea lor sau altceva.

S'atunci daca noi suntem modelele lor ce ar trebuie sa facem noi, sau mai bine zis...si la persoana I: "Ce Doamne iarta-ma ar trebui sa fac pentru copilul meu inafara sa il iubesc si sa ii dau (in opinia mea) totul?"
Ceea ce nu inteleg multi parinti este faptul ca "a da totul" nu il ajuta atat de mult pe copil ca "a-l ajuta sa isi ia totul". Un joc de cuvinte intortochiat dar cu sens.
Acesta oferire neconditionata si minunata este extrem de importanta atunci cand vorbim de copii foarte mici, copii care inca nu pot fizic sa se stearga la fund, gura, sa se imbrace, sa se imbaieze. Este minunat si se numeste dragoste neconditionata. Este daruirea parintelui pentru copilul sau. Este ajutorul pe care il oferim copilului pentru a se dezvolta ulterior independent.  Ii vorbim puiului de om, ii explicam ce se intampla cu el, colaboram cu el inca din frageda bebelusie. Este minunat, sublim, extraordinar sa ii vezi ochisorii aia perfect rotunzi care iti transmit: "mama/tata, te iubesc si iti multumesc ca sunt in viata ta, esti tot ceea ce am eu". Este ajutorul pe care i-l oferim copilului pentru ca mai tarziu sa poata face singur toate acestea copiind modelul nostru.

Timpul trece insa si copilul neputincios la inceput fizic incepe sa isi arate potentialul, cel putin asa este dat de la natura, daca acest potential nu este ingradit tot de noi, adultii, in nevoia noastra de a "ne simtii copilul in siguranta".( Siguranta cui? A mea ca adult? Sau siguranta lui ("self confidence") ca persoana distincta?). Copilul va incepe sa faca lucruri singur daca este ajutat sa faca si nu se face in locul lui.
Intrebare grea...si as putea spune dureroasa, atat pentru noi, adultii care "vrem ca copilul nostru sa fie in siguranta" cat si pentru copil care tinde spre a-si dezvolta stima de sine si increderea in sine. Cum poate un copil sa isi dezvolte toate aceste mecanisme daca nu este lasat sa o faca?
Cati dintre voi nu ati mers cu copilul in parc si ati auzit "nu te urca pe leagan singur, o sa cazi", "nu intra in nisip, te murdareasti", "nu fugi ca te impiedici". Toate astea vin de fapt din increderea minuscula pe care o avem in noi ca adulti si din lipsa de incredere pe care o transmitem copilului. Cum ar putea un copil sa devina independent daca noi nu ii oferim increderea noastra ca poate face asta? Daca noi nu credem ca acel copil poate face singur. Si poate va asigur, trebuie doar sa credeti ca poate si sa ii transmiteti asta.

Este dureros insa toate aceste comportamentele au cateva surse clare:
1. Lipsa de incredere in copil
Nu cred ca ar putea copilul acesta (care din punctul meu de vedere este prea firav, mic, are nevoie de protectie) sa faca x sau y.

2. Nevoia parintelui de a simti ca acel copil depinde de el.
Da, ne simtim bine cand stim ca cineva, fie el si copilul nostru, depinde de noi. Ne creste inima in piept, esti si tu in sfarsit eroul cuiva. EROUL COPILULUI TAU.

3. Lipsa de timp a adultului in a-l ajuta pe copil sa faca singur.
Este mult mai usor sa il incalti tu pe copil pentru ca deja este ora 8 AM si la 9 AM trebuie sa ajungi la serviciu, decat sa te trezesti cu 30 min mai repede si sa il lasi sa se incalte singur.
Ca sa nu mai zic ca de multe ori acest ajutor mai vine si cu fraze de genul "lasa ca te incalt eu ca tu nu sti ca esti mic". In traducere directa "nu ai nici o valoare si intreaga ta valoare ti-o dau eu".

Pe de alta parte adultul are pretentia sa aiba copii independenti si nu inteleg de ce copilul pe care la 2 ani il incalta el la 6 sau 7 ani nu devine ca prin minune "copil mare care face singur". Ete asa... nu devine el pentru ca nu i s-a permis ca devina, pentru ca adultul i-a pus bariere si nu l-a lasat sa isi dezvolte sentimentul "pot face singur".

In alta ordine de idei, ca de aici am pornit, de ce Dumnezeu ne dorim noi sa fim eroii copiilor nostri, de ce vrem sa ne priveasca ca pe niste Adonisi, ca pe niste cel putin semizei?
Si cred ca am si raspunsul: "Pentru ca poate pentru prima data in viata noastra cineva ne accepta asa cum suntem si mai mult decat atat i se pare foarte tare ca suntem asa si indiferent ce facem pentru ei este perfect si este ceea ce incarneaza nediscriminatoriu si neconditionat."

Si uite asa ajung parintii sa devina eroii copiilor lor chiar cu riscul, daca ii pot spune asa, de a le arata copiilor un comportament disfunctional.
Adica...ar spune parintii...
Adica parintele ajunge sa faca lucruri pentru copil chiar si la varsta la care aceasta ar fi putut face singur pentru ca nu i-a oferit copilului posibilitatea de a invata sa faca singur, l-a ingradit din prea multa grija.
S-atunci daca la 3 ani parintelui i se parea ok sa imi imbrace copilul, chiar i se pare mai usor decat sa astepte 40 min dupa copil sa se imbrace, la 7 ani acest coportament nu i se mai pare ok. De acum copilul a devenit mare, ar trebui sa se imbrace singur, sa isi aleaga singur hainele sa fie INDEPENDENT.
Uite ca acel copil nu a fost lasat sa isi construiasca independenta din lipsa de incredere a parintelui.
Adultii nu au incredere in copii, pe de o parte, si pe partea cealalta se plang ca copiii lor, chiar si mari de acum, nu pot face singuri x sau y. Pai nu fac singuri pentru ca atunci cand li se cere sa faca singuri li se transmite sentimentul de neincredere. Daca parintele ar avea incredere in copil si ar crede cu adevarat ca acel copil poate: sa se imbrace singur, sa se spele pe maini independent, sa adoarma fara ajutor, sa alerge fara sa cada, sa se catere fara sa isi rupa o mana sau un picior, si exemplele pot continua, atuni copilul chiar ar face-o.
Transmitem copiilor nostri neincrederea noastra provenita din frica:

“DACA EL CRESTE SI POATE FACE SINGUR EU AL CUI EROU VOI MA FI?”

Chapeau si pe data viitoare!